Cum dispare dragostea asa… dintr-o data???

Nu demult, am fost intrebata de o prietena apropiata care ar fi raspunsul meu la aceasta intrebarea. Mi s-a parut o intrebare grea si complicata, dar am incercat sa ma gandesc ce simt eu in momentul de fata. Spun in momentul de fata, pentru ca eu cred ca fiecare dintre noi suntem entitati intr-un proces de evolutie continuu, cel de azi nu mai e la fel ca cel de ieri iar cel de maine nu va mai fi la fel ca cel de azi. Iar acest raspuns este, binenteles, subiectiv, trecut prin prisma experientelor proprii, incearca doar sa fie de o “subiectivitate onesta”.
Eu nu cred ca dragostea dispare asa… dintr-o data. Cred ca ea e tot timpul in noi, e acea lumina pe care putem sa o accesam oricand, cata vreme nu ne temem sa facem acest lucru. Mai cred ca dragostea ca si stare nu ar trebui sa depinda neaparat de o a doua persoana. Ea ar trebui sa fie, in primul rand, “prin nevoia ei de a darui, purificare de sine” (Viata ca o corida). Desigur, e o binecuvantare ca sentimentul sa iti fie impartasit, insa stau si ma intreb este oare chiar un blestem daca nu se intampla acest lucru? Pana la urma, cred ca doar egoismul din noi ne face sa vedem lucrurile asa. Mai degraba, atunci cand percepem dragostea ca “incercare de colonizare a celuilalt” (Viata ca o corida), chiar daca, poate, ia forme atat de subtile incat nu e evident nici macar pentru noi insine de cate ori ne impiedicam aici.
“Cine iubeste si este iubit nu va mai fi niciodata acelasi om”. Numai pentru asta, cred ca trebuie sa fii profund recunoscator persoanei care te-a facut sa vibrezi la un acel nivel, indiferent daca esti/ mai esti sau nu intr-o relatie cu acea persoana. Pana la urma, poate ca “Drumul nu mai duce nicaieri, dar adevaratele tinte nu se afla oare in noi? ” (Viata ca o corida).
Una din definitiile mele favorite ale lui Paler, e definitia dragostei: “Vino, sa pot regasi drumul inspre mine”. Mi se pare fantastica, concentreaza in putine cuvinte atat de multe… Pentru tine insuti ca entitate spirituala nu este oare acesta rolul primordial pe care ar trebui sa il aiba dragostea? Sa te ajute sa regasesti drumul inspre tine? Si cred ca partea cea mai frumoasa ar fi sa poti face si tu apoi acelasi lucru pentru altii. Sa aprinzi scanteia care sa ii conduca spre drumul lor interior.
Stiti, in ultima vreme refuz sa privesc dragostea neaparat, restricitiv si ingust, ca fiind o poveste care se intampla doar intre doua persoane predestinate. Cred ca de-a lungul calatoriei noastre aici exista diferite persoane care ne pot ajuta si pot indeplini rolul acesta, iar ele pot sa apara in cele mai neasteptate ipostaze: “uneori, tocmai din frica de a nu scapa esentialul nu te alegi cu nimic. Pupila se dilata ca la pisici in intuneric si privesti obiectele fara sa le mai vezi. Cum s-a zis, poate ca adevarurile mari sunt uneori atat de aproape, incat doar de aceea nu le observam fiindca le cautam. Ar trebui numai sa deschidem ochii si sa privim.”(Caminante). La fel de bine, aceste persoane pot sa si dispara la un moment dat din viata noastra, dar asta nu ar trebui sa schimbe lucrurile pentru ca, probabil, “dragostea este experienta cea mai profunda pe care poti s-o ai intr-o viata”